Marte

Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a sistemului solar, a cărei denumirea provine de la Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită înfățișării sale văzută de pe Pământ. Culoarea roșiatică se explică prin prezența pe suprafața sa a oxidului de fier.
Marte este o planetă telurică (de tip terestru) cu o atmosferă subțire; printre caracteristicile suprafeței se numără și craterele de impact ce amintesc de Lună, dar și vulcani, văi, deșerturi și calote glaciare polare ce amintesc de Pământ. Pe Marte se gasește cel mai înalt munte cunoscut al sistemului solar, Olympus Mons(26.000 m alt.), precum și cel mai mare canion, numit Valles Marineris. În anul 2008, în trei articole publicate în revista Nature s-au adus dovezi despre un crater de impact uriaș, lung de 10.600 km și lat de 8.500 de km, care este de apoximativ patru ori mai mare decât craterul Bazinul Polul-Sud-Aitken de pe Lună.
Până la misiunea Mariner 4 din 1965 se bănuia că pe suprafața planetei există apă lichidă. Aceste bănuieli se bazau pe variațiile suprafețelor luminate și ale celor întunecate, în special ale celor din zonele polare ale planetei, ce păreau a fi continente și mări; dungile negre erau interpretate ca fiind râuri. Odată cu această misiune s-a dovedit însă că aceste caracteristici erau doar iluzii optice; cu toate acestea Marte ar putea avea condiții de viață pentru microorganisme și apă în stare solidă, conform misiunii Phoenix Mars Lander la 31 iulie 2008.
Marte are doi sateliți mici și diformi, Phobos și Deimos, care însă ar putea fi doar doi asteroizi capturați cândva de gravitația planetei. Marte poate fi văzut de pe Pământ și cu ochiul liber. Magnitudinea aparentă atinge -2,9, luminozitate depășită doar de Soare, Venus, Lună și uneori și de Jupiter.

Caracteristici fizice

Înfăţişarea roşiatică a planetei se datorează oxidului de fier de la suprafaţă. Raza planetei Marte reprezintă jumătate din cea a Terrei, iar masa sa, doar o zecime; este mai puţin densă, dar aria suprafeţei sale este doar cu puţin mai mică ca aria suprafeţei uscate a Pământului. Marte se considera că are vârsta de 4,5 miliarde de ani, vârstă derivată din masuratori izotopice pe meteoriţi şi implicit extinsă la planetele de tip terestru (Mercur, Venus, Terra şi Marte).

Marte

Ziua marţiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră şi este uneori numită sol iar anul marţian durează aproape cât doi echivalenţi pământeşti. Sateliţii lui Marte sunt în număr de doi, numiţi după câinii zeului Marte (Phobos şi Deimos). Aceştia sunt nişte corpuri mici, întunecate şi puternic marcate de cratere, la origine putând fi nişte asteroizi captaţi de gravitaţia Planetei Roşii. Satelitul Phobos, datorită perioadei sale de revoluţie siderală mult mai mică decât perioada de rotaţie siderală a planetei, are mişcare aparentă de la vest spre est şi răsare şi apune de câte 2 ori într-o zi marţiană.

Atmosfera

Marte a pierdut magnetosfera acum 4 miliarde de ani, vântul solar interacţionând direct cu ionosfera marţiană, ţinând atmosfera mai rarefiată decât ar fi în mod normal din cauza eliminării atomilor din atmosfera superioară. Atmosfera marţiană este relativ rarefiată; presiunea atmosferică la suprafaţă are o valoare de doar 0.7-0.9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa. Atmosfera ajunge până la 11 km, pe când, cea a Terrei la doar 60000 km.
Compoziţia atmosferei: 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Atmosfera este prăfoasă, oferind cerului marţian o culoare maroniu-roşcată.
Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat, sau există, o sursă de gaz. Activitatea vulcanică, impacturile cu posibile corpuri cereşti şi existenţa vieţii sub forma unor microorganisme, ca metanogenele, reprezintă posibile surse.
În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă atât de puternic încât 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în bucăţi groase de gheaţă din CO2.

Clima

Marte are anotimpuri ce se aseamănă celor de pe Pământ. Totuşi, ele sunt de două ori mai lungi, iar distanţa mai mare faţă de Soare face ca anul marţian să fie de aproape două ori mai mare ca al planetei noastre. Temperaturile variază între –140 °C (−220 °F) şi 20 °C (68 °F).
De asemenea, Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar. Acestea pot varia între furtuni pe areale mici şi furtuni ce acoperă întreaga planetă. Ele tind să apară când Marte e in poziţia cea mai apropiată de Soare, şi creşte temperatura la sol.

Geologie

La suprafaţă, Marte este alcătuită în mare parte din bazalt, cercetătorii bazându-se pe compoziţia meteoriţilor marţieni ajunşi pe Pământ şi pe observaţii din spaţiu. Mare parte din planetă este acoperită de un praf mai fin ca pudra de talc. Examinarea suprafeṭei lui Marte a dezvăluit că părţi din crusta planetei au fost magnetizate, una dintre teorii susţinând că în trecut pe Marte existau plăci tectonice în mişcare.
Sunt probe concludente care arată că a existat apă lichidă, deoarece s-au descoperit diferite minerale care se formează de obicei numai în prezenţa apei.

Geografia (Areografie)

Primii oameni care au cartografiat planeta au fost şi primii “areografi”. În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a planetei. Ecuatorul este definit de rotaţia corpului, dar locaţia Primului Meridian a fost specificată, ca şi în cazul Terrei, alegându-se un punct arbitrar. Un crater mic, mai târziu numit Airy-0, localizat în Sinus Meridiani reprezintă punctul prin care trece meridianul de 0.0° longitudine.
Suprafaţa planetei, aşa cum se poate vedea de pe Pământ, apare sub două tipuri de areale: câmpii plane acoperite cu praf şi nisip bogat în oxid de fier roşiatic, considerate “continente”, şi li s-au dat nume ca Arabia Terra sau Amazonis Planitia; şi locuri mai întunecate, considerate “mări”, de aici denumiri ca Mare Erythraeum, Mare Sirenum şi Aurorae Sinus.
Scutul vulcanic, Olympus Mons (Muntele Olimpus), este cel mai înalt munte cunoscut din sistemul solar. Acest munte are 25 km înălţime şi o bază de 600 km în diametru. În aceeaşi regiune cu el se află alţi trei vulcani, numiţi Arsia Mons (17 km inaltime), Pavonis Mons (14 km inaltime) şi Ascraeus Mons (18 km inaltime), şi cel mai mare canion, Valles Marineris, lung de 4000 km şi adânc de 7 km. Pe Marte sunt şi numeroase cratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este Hellas Planitia. Are 2000 km in diametru si 6 km adancime, acoperit cu nisip de un roşu aprins.

Sateliţi naturali

Phobos

Deimos

Marte are doi sateliţi naturali, Phobos şi Deimos, ce orbitează foarte aproape de planetă şi se crede că ar fi asteroizi capturaţi. Ambii au fost descoperiţi în 1877 de Asaph Hall şi au fost botezaţi după personajele Phobos (panică-frică) şi Deimos (teroare-spaimă) care, în mitologia greacă, îl însoţesc pe tatăl lor, Ares, zeul războiului, în bătălie. La romani, Ares se identifică cu zeul Marte. De pe Marte, mişcările sateliţilor Phobos şi Deimos apar diferite în comparaţie cu mişcarea Lunii. Phobos răsare în vest, apune în est şi răsare iar după 11 ore, în timp ce Deimos răsare în est dar foarte lent.

Orbita

Marte e mai excentric decât celelalte planete din sistemul solar, iar distanţa medie până la Soare este de 230 milioane km. Perioada de rotaţie este de 687 zile pământeşti, dar o zi pe Marte e doar cu puţin mai mare ca cea de pe Pământ, 24 ore, 39 minute şi 35 secunde.
Odată la 780 zile se produce opoziţia planetei. Atunci se află cel mai aproape de Pământ. Distanţa minimă dintre Marte şi Terra se situează între 55 şi 90 milioane km. Următoarea dată când Marte va fi în opoziţie, va fi pe 29 ianuarie 2010.
Pe 27 august 2003 a atins cea mai mică distanţă faţă de planeta noastră din ultimii 60.000 de ani: 55.758.006 km. Analize detaliate ale sistemului solar prevăd o apropiere şi mai mare în 2287.

Măsurarea timpului pe Marte

Sol sau zi marţiană, este durata echivalentă a unei rotaţii în jurul axei proprii a planetei Marte. Valoarea ei este în jur de 24 ore 39 minute si 35 secunde.

Viaţa

Există dovezi că planeta a fost cândva mult mai accesibilă vieţii decât este astăzi, dar dacă au existat vreodată organisme vii pe Marte rămâne încă o întrebare deschisă. Misiunea Viking de la mijlocul anilor ’70 ce a avut ca scop detectarea de microorganisme în solul marţian, a adus unele rezultate pozitive, mai tarziu combătute de mulţi cercetători. În laboratorul Lyndon B. Johnson Space Center din Houston, Texas s-au găsit componente organice în asteroidul ALH84001, care se crede că ar proveni de pe Marte

Explorarea planetei

Marte văzut printr-un telescop 300x în momentul maximei apropieri de Terra (2003)

Zeci de sateliţi pe orbită, rovere şi vehicule spaţiale au fost trimise de Uniunea Sovietică, Statele Unite, Europa şi Japonia să studieze suprafaţa, climatul şi areografia planetei roşii. Aproape două-treimi dintre acestea au eşuat într-un fel sau altul înainte de a termina sau chiar înainte de a-şi începe misiunile. Mare parte din misiuni au eşuat datorită problemelor tehnice, însă, cu câteva dintre aceste vehicule spaţiale nu se ştie ce s-a întâmplat, iar din acest motiv, unii cercetători, pe jumătate glumind, vorbesc despre un “Triunghi al Bermudelor” între Pământ şi Marte, sau de un blestem al planetei, ori chiar despre un “Mare Vârcolac Galactic” ce se hrăneşte cu acestea.

Misiuni din trecut

Prima misiune de succes a fost Mariner 4, lansată în 1964 de către NASA. Primele obiecte ce au ajuns pe pământ marţian au fost două probe trimise de sovietici, în 1971, dar ambele au pierdut contactul după câteva secunde. A urmat în 1975 programul Viking, iar două vehicule au ajuns pe sol în 1976 ce au rămas operaţionale pentru mai mulţi ani.

Misiuni curente

A urmat eşecul din 1992 cu satelitul Mars Observer. Apoi, în 1996 NASA a lansat Mars Global Surveyor ce a fost un real succes, prima misiune de cartografiere terminându-se în 2001. La numai o lună de la lansarea lui Surveyor, a urmat misiunea Mars Pathfinder, un vehicul robotizat de explorare aterizând în Ares Vallis.
În 2003, ESA (Agenţia Spaţială Europeană) lansează Mars Express ce constă din satelitul Mars Express Orbiter şi landerul Beagle 2. La începutul anului 2004 se anunţa descoperirea metanului în atmosfera marţiană. ESA anunţă în iunie 2006 existenţa aurorei boreale pe Marte.
Tot în 2003, NASA trimite pe Marte roverele Spirit şi Opportunity. Acestea au adus dovezi concludente că pe Marte a existat cândva apă.
În 2008 s-a desfăşurat misiunea Phoenix Mars Lander, începută în 2007. Misiunea a confirmat găsirea apei pe Marte: imaginile fotografice arată o zonă albă acoperită probabil cu apă îngheţată, care în decurs de 4 zile s-a redus (topit) întrucâtva. Instrumentele chimice ale robotului au confirmat în urma analizei prezenţa apei în sol.

Pe viitor

Următoarea misiune, care este programată pentru 2009, este Mars Science Laboratory. Apoi va urma misiunea Phobos-Grunt, ce are ca scop aducerea de probe de pe satelitul natural Phobos.
Agenţia Spaţială Europeană speră să trimită oameni pe Marte prin 2030-2035. Dar înainte de asta, agenţia va lansa ExoMars, în 2018. De asemenea, astronauţi vor fi trimişi pe Lună între 2020 şi 2025. Iniţial, ESA plănuise o aventură în comun cu SUA, dar legea din Statele Unite interzice transmiterea de informaţii legate de tehnologia spaţială, ceea ce a determinat o competiţie între cele două.