Pluton

Pluton (întâlnită în română şi sub numele eronat^{[necesită citare]} de Pluto), pronunţat 'plu.ton, este o planetă pitică din Sistemul Solar, ca mărime a doua planeta pitică după Eris. Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanţei faţă de Soare, cât şi a descoperirii. Pluton împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în niciunul dintre cele două corpuri.^[1] A fost descoperită în 1929 de către astronomul american Clyde William Tombaugh.

Statutul de planetă pitică

De la descoperirea lui Pluton, în 1930, aceasta a fost considerată a fi a noua planetă a Sistemului Solar. La 24 august 2006, în urma unei rezoluţii a Uniunii Astronomice Internaţionale în care a fost schimbată definiţia termenului de planetă, Pluton a primit statulul de planetă pitică, deoarece nu a "curăţat" spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. Tot în 2006 s-a lansat idea că Pluton nu este o planetă (pitică), ci un asteroid^{[necesită citare]}. Încă nu se ştie exact dacă această informaţie este adevărată.^{[necesită citare]}

Caracteristici fizice şi chimice ale corpului ceresc Pluton

Pluton se roteşte în jurul Soarelui în 247,8 ani pământeşti, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Orbita planetei pitice este foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluton ajunge într-o poziţie mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Pluton are orbita înclinată cu 17°12' faţă de planul eclipticii, care este un alt lucru ieşit din comun. Diametrul acestei planete pitice este de 2.390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea planului de rotaţie al planetei este de 57°24', densitatea lui Pluton este 1.800 kg/m³, iar perioada de rotaţie este de 6 zile 10 h, desfăşurându-se în sens invers celei a Pământului (de la est la vest).

Caracteristici comparative

• Perioada de rotaţie = 6,388 ani tereştri
• Volum = 0,7 % din volumul Pământului (1,1952 × 10²²)
• Masă = 0,2 % din masa Pământului

Descoperirea lui Pluton

Pluton a fost descoperită ca rezultat al unei cercetări prin telescop iniţiate în 1905 de către astronomul american Percival Lowell, care a presupus existenţa unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularităţi în orbitele lui Uranus şi Neptun. Continuată după moartea lui Lowell de cercetătorii de la observatorul Lowell, cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluton.

Etimologie

Numele ales pentru planetă, care trebuia să evoce iniţialele astronomului Percival Lowelleste, este cel al zeului roman Pluton. Numele a fost sugerat mai întâi de Venetia Phair, pe atunci o fată de 11 ani din Oxford, Anglia. La micul dejun, bunicul ei, care lucra la Biblioteca Bodleiană din cadrul Universităţii Oxford, citea în ziarul Times despre descoperirea unei noi planete. El i-a cerut nepoatei sale să aleagă un nume bun pentru noua planetă. Venetia, care avea o pasiune pentru miturile şi legendele romane şi greceşti, a sugerat numele zeului roman al Lumii de dincolo. Profesorul Herbert Hall Turner a telegrafiat colegilor săi din America această sugestie, şi după dezbateri favorabile, care au fost aproape unanime, numele Pluton (Pluto) a fost adoptat şi anunţat de Slipher la 1 mai 1930. În limbile chineză, japoneză, coreană şi vietnameză numele planetei se traduce ca Regele stelei întunecate. Deşi Hades nu este foarte cunoscut în cultura asiatică, traducerea este potrivită.

Unicitatea lui Pluton

Pluton a fost descoperit în 1930, dar puţinele informaţii despre îndepărtata planetă au întârziat o înţelegere realistă a însuşirilor sale. Unicitatea orbitei lui Pluton, relaţiile rotaţionale cu satelitul său, axa de rotaţie şi variaţiile de lumină îi conferă o anumită imagine deosebită. Pluton este de obicei mai departe de Soare decât oricare din cele opt planete ale Sistemului Solar. Datorită excentricităţii orbitei, timp de 20 de ani din cei 249, cât durează mişcarea sa de revoluţie, este mai aproape decât Neptun.

Orbita

Orbita lui Pluton este diferită de orbitele planetelor. Este foarte înclinată deasupra planului ecliptic şi foarte excentrică (alungită, necirculară). Excentricitatea duce la faptul că se intersectează cu orbita lui Neptun. Cea mai recentă apariţie a acestui fenomen a durat de la 7 februarie 1979 până la 11 februarie 1999. Calcule matematice indică faptul că apariţia anterioară a acestui fenomen a durat 14 ani, de la 11 iulie 1735 până la 15 septembrie 1749. Aceleaşi calcule arată că Pluton a fost a opta planetă (pitică) de la Soare între 30 aprilie 1483 şi 23 iulie 1503, o durată aproximativ egală cu cea dintre 1979 şi 1999. Studii recente sugerează că fiecare trecere a lui Pluton în orbita lui Neptun durează cu aproximaţie între 13 şi 20 de ani, cu alternanaţă şi mici variaţii.
Pluton orbitează într-o rezonanţă orbitală de 3:2 cu Neptun. Când Neptun se apropie din spatele lui Pluton, gravitaţiile lor încep să le atragă încet, rezultând o interacţiune între poziţiile lor pe acelaşi fel de orbită, ce produce Punctele Troiene.
Pe măsură ce Pluton se apropie de periheliu, atinge distanţa maximă de la ecliptică datorită înclinaţiei sale de 17 grade. Astfel, este mult deasupra sau dedesubtul planului orbitei planetei Neptun. În aceste condiţii Pluton şi Neptun nu se vor ciocni sau apropia nicio dată la mai mult de 18 ua una de cealaltă. Începând cu anii 1990 au fost descoperite şi alte obiecte transneptuniene (OTN), şi o parte din ele au aceeaşi rezonanţă orbitală de 3:2 cu Neptun. Aceste OTN au fost numite „plutonice”, după Pluton.
Spre deosebire de majoritatea planetelor, dar asemănător cu Uranus, Pluton se roteşte cu polii săi aproape în planul orbitei. Axa de rotaţie a lui Pluton este înclinată cu 122 grade. Când a fost descoperit Pluton, imaginea văzută de pe Pământ a fost regiunea sa sudică polară, relativ luminoasă. Pluton apărea din ce în ce mai vag pe masură ce unghiul nostru de privire trecea de la aproximativ perpendicular pe pol, în 1954, la aproximativ perpendicular pe ecuator, în 1973.
În perioada 1985-1990 Pământul a fost aliniat cu orbita lui Charon, astfel încât pe Pluton avea loc o eclipsă de Pământ în fiecare zi. Acest lucru a dus la strângerea unor date importante, la apariţia hărţilor albedo (ce stabileau suprafaţa reflectorizantă) şi la determinarea cu acurateţe a dimensiunilor lui Pluton şi Charon, inclusiv a tuturor datelor ce puteau fi astfel calculate.
Perioada de rotaţie a lui Pluton este de 6,387 de zile, la fel ca cea a satelitului său Charon.

Masă şi mărime

Mărimea lui Pluton - pe fotografie cel mai mic corp

Pluton nu numai că este mai mică şi mult mai puţin masivă decât toate planetele, dar având mai puţin de 0,2 din masa lunară este de asemenea mai mică şi mai puţin masivă chiar decât primii şapte sateliţi din sistemul solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna Pământului, Europa şi Triton. Totuşi Pluton este aproximativ de două ori mai mare în diametru şi de 12 ori mai mare ca masă decât Ceres, cea mai mare planetă pitică din centura de asteroizi. Ceres era mai mare decât orice alt obiect cunoscut din Centura Kuiper - până când, în 2005, a fost descoperită planeta pitică 2003 UB313.
Masa şi diametrul lui Pluton nu au putut fi evaluate corect decât la câteva decenii după descoperirea sa. Descoperirea satelitului său Charon în 1978 a dat posibilitatea determinării masei sistemului binar Pluton – Charon prin simpla aplicare a formulei celei de a treia legi a lui Kepler. Mai târziu diametrul lui Pluton a fost măsurat, când a fost ascuns de Charon.

Atmosfera pe Pluton

Atmosfera rară a lui Pluton este cel mai probabil formată din azot şi monoxid de carbon, în echilibru cu azotul solid şi gheaţa formată din monoxid de carbon de pe suprafaţă. Pe măsură ce Pluton se depărtează de periheliu şi de Soare, mare parte din atmosferă îngheaţă. Când se apropie din nou de Soare, temperatura de la suprafaţa solidă creşte, ducând la sublimarea gheţii de azot în gaz, producâd un antiefect de seră. În mare parte la fel ca evaporarea transpiraţiei de pe pielea umană, sublimarea are un efect de răcire asupra planetei, şi cercetătorii au descoperit de curând, folosind sublimetrul Array, că temperatura lui Pluton este cu 10 grade mai mică decât se aşteptau.
Atmosfera lui Pluton a fost descoperită în urma unei observaţii de ascundere în 1988. Când un obiect fără atmosferă ascunde o stea, steaua dispare dintr-o dată; în cazul lui Pluton însă, steaua s-a micşorat încet. Din viteza de micşorare, presiunea atmosferei a fost determinată ca fiind de 0,15 Pa, de 700.000 ori mai mică decât cea a Pământului.

Aspect

Mărimea aparentă a lui Pluton este mai mică de +14 m şi, de aceea, pentru observaţie este necesar un telescop. Pentru a fi văzut cu uşurinţă este necesar un telescop cu o deschidere de 30 cm. Arată ca o stea chiar şi printr-un telescop foarte mare, datorită diametrului unghiular de 0,15 sec. Culoarea lui Pluton este maro deschis, cu o uşoară tentă de galben.

Sateliţii lui Pluton

Pentru detalii, vezi: Sateliţii naturali ai lui Pluton.

Până azi au fost identificaţi trei sateliţi ai planetei Pluton: Charon, prima dată menţionat în 1978 de către astronomul James Christy, şi alţi doi sateliţi Nix şi Hydra, desemnaţi iniţial prin numele de cod "S/2005 P 1" şi "S/2005 P 2", considerabil mai mici, descoperiţi în 2005.
Sistemul Pluton-Charon este notabil pentru că este singurul sistem planetă pitică -lună din sistemul solar al cărui centru gravitaţional este deasupra suprafeţei planetei. Datorită diferenţei mici de masă şi dimensiuni dintre planetă şi satelitul acesteia poate fi considerat ca fiind o planetă pitică dublă (termen complicat de descoperirea ulterioară a încă doi sateliţi plutonieni).

Explorarea lui Pluton

Despre Pluton se cunosc puţine lucruri, din cauza distanţei mari de la Pământ, precum şi datorită faptului că nicio sondă spaţială nu a vizitat încă Pluton. Staţia cu Voyager 1 intenţiona la început să-l viziteze, dar din cauza reducerilor de buget şi a lipsei de interes – înainte de descoperirea dimensiunilor şi atmosferei lui Pluton şi Charon – zborul a fost anulat pentru a facilita un alt zbor spre Titan, satelit al lui Saturn.
Prima sondă spaţială care va vizita Pluton va fi New Horizons de la NASA, o misiune condusă de Southwest Research Institute şi de Laboratorul de Fizică Aplicată John Hopkins. Misiunea, deja lansată la 19 ianuarie 2006, a beneficiat de ajutor gravitaţional de la Jupiter la 28 februarie 2007, şi va ajunge în apropierea lui Pluton în iulie 2015 [1].